I call it magic sau Cum am văzut Coldplay pe Wembley

14 ani – am văzut pentru prima oară, pe MTV sau VH1, The Scientist. Cred că a fost prima piesă pe care am ascultat-o de la Coldplay vreodată. Îmi amintesc că priveam fascinată videoclipul și mă îndrăgosteam încetul cu încetul de Chris Martin și de ochii lui albaștri.

16 ani – pentru că eram îndrăgostită de Chris Martin (repet, obsesiv), îmi lipisem în acea vară, bandă adezivă pe degetele de la mâini doar pentru că și el avea ceva asemănător.

194194_1292448714904_300_400

18 ani – o uram în continuare pe Gwyneth Paltrow.

22 ani – plângeam pe varianta live de la Fix You de fiecare dată când o ascultam

24 ani – Coldplay își anunțau noul album “A head full of dreams”, iar eu îmi promiteam că voi pleca cu ei în turneu. coldplay

 

25 ani – Thank you for purchasing tickets on Ticketmaster. Wembley mă aștepta. Începeam să număr lunile. AMR vreo 7 luni.

26 ani – 16.06.2016. Unul dintre cele mai mari vise ale mele devenea realitate. Așteptam acel moment de mai bine de 12 ani de zile. Ajunsesem în Londra cu o seară înainte, și am reușit să mi le păstrez emoțiile până când am coborât din metrou la Wembley și am văzut cum pe stadion scria mare: A Head Full of Dreams. Știam că ochii vor începe să mi se umezească, așa că am căutat să fac altceva și să nu mă mai uit în sus.

Au trecut mai bine de două luni și jumătate de atunci, dar momentul o să-mi rămână pe veci amintire. 

Am intrat pe stadion într-un minut. Nu exista coadă. Era oricum prea devreme și erau suficient de multe intrări încât să nu se fi format cozi imense. Mi-ar fi luat și mai puțin dacă aș fi fost atentă să scanez corespunzător biletul la intrare. Eram acolo. Mă uitam în jur și-mi spuneam mie că nu-mi vine să cred că sunt acolo. La ora la care am ajuns cu Alexandra și Elena, nu erau foarte mulți oameni, dar până la începerea concertului deja mă rătăcisem de ele prin mulțime.

Pe la 18 și un pic a urcat pe scenă Alessia Cara, despre care eu afirmasem că nu știu nimic, însă, chiar la ultima piesă mi-am dat seama că ascultasem o piesă de-ale ei la un moment dat. Puștoaica are doar 20 de ani, dar cântă foarte bine și e cu siguranță un artist de viitor. Nu e my cup of tea, cum spune o prietenă, dar cu siguranță nu are voce rea.

În schimb, următorul artist din deschidere fusese o surpriză pentru mine. Aflasem că Lianne la Havas va concerta pe Wembley cu doar o săptămână înainte să ajung la concert. Și pentru că o tot difuzasem pe la #VERSus și-mi plăcea destul de mult, m-am bucurat că am avut ocazia să o ascult live. E foarte simpatică și vocea ei este impecabilă. A fost un act foarte liniștit, înaintea furtunii care se ivea începând cu ora 20:30.

Între timp începuse și ploaia (specific Londrei, nu?) Una scurtă, de vară, pe care o priveai căzând prin deschizătura imensă de deasupra stadionului. Apoi, am mai clipit o dată și s-a întâmplat. Gata Se auzea discursul lui Charlie Chaplin din 1940 și eu nu mai puteam de fericire. Mi se umeziseră ochii înainte să înceapă concertul. Era momentul pe care-l așteptam de atâta timp. Și apoi au apărut pe scenă și totul s-a schimbat. Țopăiam și mă bucuram precum un copil.

A fost un moment în care tot ce auzeam în jurul meu era publicul care cânta și m-am auzit înjurând și rugându-mă să nu fie așa tot concertul. Dar nu a fost. Și am zâmbit din nou și am început să mă bucur de concert. Văzusem atât de multe înregistrări live de peste tot, dar niciuna nu a fost aproape de tot ce am trăit în seara aia.

coldplay live

Chiar înainte de concert puneam pariuri că vor începe cu A Head Full of Dreams, piesa care dă și titlul albumului, și bine au făcut, că au reușit să mă facă, cel puțin pe mine, să uit de emoții și să mă bucur de concert. Spre surprinderea mea a doua piesă (probabil una dintre cele mai așteptate) a fost Yellow. A trecut foarte ușor de la ritmul alert al primei, la o ușor altă variantă de ce știam noi pentru o a doua piesă. Și mi s-a părut că s-a epuizat foarte rapid momentul emoționant, dar l-am savurat oricum. A fost ca un moment de trecere, pentru că imediat a început Every Teardrop is a Waterfall, pe care iar am dansat, iar următoarea piesă a fost și prima pe care am ascultat-o vreodată de la ei, The Scientist.

Eram în constantă stare de fericire și uimire că sunt acolo. Brățările de la mâini luminau, oamenii cântau, confetiile cădeau, stadionul era plin de baloane și multe lumini colorate, iar Chris Martin era la fel de tânăr și cânta cu aceeași emoție întocmai ca atunci când m-am îndrăgostit de el la 14 ani.

chris martin london 2016

Playlist-ul întreg e de găsit aici. Au alternat foarte mult piesele, dar cumva deja devenise o obișnuință pentru public. M-au emoționat până la lacrimi la două piese, trei, dacă punem și o parte din Always in My Head – celalalte două fiind Fix You și Everglow. Ultima piesă din playlist a fost Up & Up (single-ul al cărui videoclip a și câștigat și un premiu la VMA zilele astea pentru efecte speciale), care a încheiat seara așa cum se cuvenea.

A trebuit să aștept 12 ani pentru concertul ăsta și mă bucur nespus că nu l-am ratat. Și cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost că la un moment dat am rămas fără baterie atât la telefon, cât și la aparat. Am reușit să mă concentrez mai mult la tot ce am văzut. Tot show-ul a fost un mix de sentimente: de la ochi umezi, la dans și fredonat de versuri, la îmbrățișări și dorința nespusă de a nu se mai termina vreodată. Sigur, ar mai fi fost cântece de cântat, suspine de suspinat și tot așa. Dar a fost frumos. A fost cel mai bun concert din viața mea (nu exagerez!) și sunt sigură că va rămâne așa.

Când s-a terminat concertul am plecat spre ieșire, iar tot stadionul fredona acel ooooo ooooo din Viva la Vida. Și deși am făcut cam jumătate de oră de la ieșirea din stadion către metroul care se afla la doar 5 minute distanță (da, atât de multă lume a fost), a fost cel mai frumos drum pe care am plecat de la un concert.

coldplay live london 2016

Am fredonat această onomatopee alături de zeci de oameni, iar apoi am dansat pe YMCA, muzică pe care o puneau niște bodyguarzi care ne supravegheau de undeva de sus drumul către metrou. Nu am să uit prea curând acea seară. I call it magic…

Și chiar dacă nu sunteți fani Coldplay și nu v-a plăcut niciodată Chris Martin (fie pur și simplu sau fie pentru că era căsătorit cu Gywneth :P), vă recomand să mergeți să-i vedeți live cât mai puteți. Concertul este atât de frumos și de compact încât o să vă bucurați indiferent de părerea pe care o aveați înainte.

Mulțumesc: Pandutzu pentru bilete, Alexandra pentru minunata companie, Teo pentru încredere, Ștefania pentru cardul norocos și Canon pentru aparatul minunat (despre care o să vă povestesc) cu care am surprins o superbă fotografie de la concert.

Și mulțumesc, Coldplay pentru seara de neuitat :smile:

Comentezi?

comments

Add Comment