Impreuna pentru vesnicie.

E greu să vorbeşti despre cum a început pasiunea ta pentru fotografie , aşa cum e greu să vorbeşti despre prima iubire. Şi cred că din acelaşi motiv: e greu să ştii cum şi când ai început să te îndrăgosteşti cu adevărat.

Cel puţin eu nu-mi aduc aminte când a început să mă pasioneze fotografia cu adevărat.  Începuturile sunt marcate de fotografiile de pe când aveam vreo 11-12 ani. Îmi plăcea să „fac poze“. Oriunde mergeam, trebuia să aibă mama aparatul ei pe film, nici nu mai ştiu ce marcă era – fujifilm sau canon (la vremea aia nici măcar nu aveau vreo relevanţă pentru mine “firmele”) deloc greu de folosit şi vreo două filme.

Fapt deja cunoscut:  dacă aparatul ajungea pe mâinile mele, un singur film nu era suficient. Cel puţin pentru atunci când plecam în excursii. Ieşeam pe geamul maşinii şi fotografiam caii care păşteau pe marginea drumului, aproape de stradă, sau cireada de vaci care oprea maşinile în loc. Eram fascinată de orice mică imagine care ar fi putut spune o poveste, căci în fond, despre asta e vorba în fotografie.

Îmi amintesc cum într-una din excursiile la munte (de data asta cu colegii), am avut voie să iau aparatul cu mine. Şi bineînţeles, l-am şi pierdut. Eram pe telescaun şi am vazut cum plonjează în grămada de zăpadă de sub mine. Ştiu că am plâns, şi nu din cauza aparatului, ci a pozelor. Nici dacă aş fi vrut, nu aş mai fi putut să-l recuperez. Fotografia de mai jos (dintr-o altă excursie) vine ca o consolare pentru atunci.

(fotografie scanată)

Fotografiile sunt amintiri. Amintiri care te leagă emoțional de o persoană, de un moment, de o perioadă din viața ta. Tot o fotografie îmi amintește de unul dintre cele mai fericite momente de care am avut parte până acum. În 2008 am câștigat un concurs foto, cu o fotografie care probabil a transmis un mesaj juriului și de asta a primit premiul I. Nu-mi venea să cred că dintre sute de participanți am reușit să câștig tocmai eu. Era ca un vis împlinit. Cred că acela a fost imboldul necesar de care are nevoie întotdeauna cineva care nu e prea conștient de “puterile” sale, mai ales cu un aparat deloc profesional (Panasonic Lumix DMC-LS2).

(Enchantee, 2008.)

Odată cu premiul a venit și un Nikon D60. Tot pe el îmi umblă degetele și mâinile și acum. Nu e el cel mai rasarit, dar își face treaba. Cel mai plăcut e să știi că munca ta (fotografia de mai sus), te ajută să îți duci mai departe visele.

Când au anunțat cei de la Blogal Initiative pe contul lor de Twitter, că or sa dea “1400 de”( și ne-au lasat pe noi să ghicim ce), nu mă gândeam că ar putea fi vorba despre o campanie de fotografie. Iar când am aflat, mi-am propus să scriu. Am dat search pe site-ul celor de la Market Photo (care apropo, au și ei cont de Twitter, să nu cumva să-i ratați, și nici să nu uitați să le dați un like pe Facebook) și am intrat direct la Obiective – Nikon.

Și aici am găsit fix ce-mi doream:

*obiectiv fish-eye*

De ce? Pentru că am nevoie de un obiectiv cu un unghi de cuprindere mai mare și pentru că întotdeauna mi s-au părut extraordinar de interesante/amuzante fotografiile prinse de “ochiul de pește”.

Știu că bunica mea plânge de fiecare dată când scoate pozele din punga de hârtie care stă rătăcită pe șifonier. Sunt singurele ei amintiri fizice legate de oamenii care au trecut în neființă, și singurele dovezi ale tinereții ei și ale întâmplărilor pe care le povestește de fiecare dată cu același drag.

E greu să te desparți de oamenii dragi ție..Și atunci, tot ce-ți rămân, sunt fotografiile deja îngălbenite de timp și amintirile pe care le porți în suflet.

Comentezi?

comments

Add Comment