“Știam că urmează ceva frumos. Dificil, dar frumos.” Interviu cu Ștefan Iancu (Un pas în urma serafimilor)

“Gabriel, unde e Dumnezeu?”

Undeva prin vara asta am văzut trailer-ul filmului Un pas în urma serafimilor, iar primul meu gând a fost: abia aștept să intre în cinematografe. Filmul are un subiect un pic atipic pentru un neam de pioși (în frunte cu primarul actual al Bucureștiului): Biserica și sistemul corupt din spatele ei. Un preot violent (Vlad Ivanov) în rol de profesor, câțiva tineri care încearcă să se adapteze mediului, printre care și un adolescent care se lovește de minciuni, furt și manipulare (Ștefan Iancu) și o poveste bazată pe realitatea trăită de regizorul Daniel Sandu în adolescența sa.

Lungmetrajul va avea premiera pe 22 septembrie în mai toate cinematografele din țară. Astfel că am profitat de ocazie și l-am luat la întrebări pe Ștefan Iancu, cel care interpretează rolul lui Gabriel, personajul principal din Un pas în urma serafimilor. Gabriel intră într-un seminar teologic ortodox din dorința de a deveni preot și se lovește de un mediu abuziv și corupt.

Ștefan are 19 ani și a mai avut roluri în filme precum Nașa, Kyra Kyralina, Amintiri din Epoca de Aur, Walking with the Enemy, dar și în nenumărate reclame.

Ștefan, hai să începem discuția cu o întrebare cât mai lejeră. Ca în oracolele pe care le completai în școala generală (sau pe care le evitai când ți le lăsau fetele pe bancă), spune-ne câte ceva despre tine.

(Oricât de tare n-aș vrea să recunosc, am avut și eu un oracol la un moment dat. Cum nu voiam să mă fac de râs la școală, l-au completat doar membrii familiei.)

Eu sunt Ștefan, am 19 ani, am absolvit Colegiul Național Bilingv “George Co
șbuc” și sunt pe cale de a da admiterea la UNATC. Am fost implicat în toată treaba asta cu actoria de mic și în timp am deprins și o pasiune pentru tot ce înseamnă film, actorie și mai târziu, și teatru. Spun mai târziu pentru că am intrat în contactul cu teatrul abia la liceu, în clasa a noua, când am intrat în trupa liceului, Brainstorming.

Cam tot ce ține atât de preocupările mele, cât și de lucrurile pe care le fac în timpul liber se învârte în jurul cinematografiei. Îmi place să mă uit la cât mai multe filme, la seriale… și mai ales să vorbesc cu alții despre asta! Mereu m-a intersat parcursul anumitor actori care mi-au stârnit curiozitatea și am vrut să aflu cum au ajuns la punctul respectiv al carierei. Tocmai din această cauză îmi place să citesc foarte multe cărți biografice sau auto-biografice.

Și ca să ies puțin din sfera asta cinematografică, pot să spun că îmi place să mă uit la desene animate, îmi place să mă uit și să joc fotbal și tenis și să scriu, chiar dacă o fac mai rar.

Ți-ai început cariera în cinematografie la 8 ani, odată cu rolul din filmul The Half Life of Timofey Berezin. Povestește-ne puțin despre cum s-a văzut parcursul tău prin ochii unui tânăr care abia intra la școală și care deja dispărea pentru a merge la filmări.

Da, aș putea spune că la 8 ani am început, dar practic, primul rol l-am avut pe la vârsta de 4 ani.  A fost o figurație specială, dar pentru mine o să rămână mereu o amintire plăcută, doar era un film cu Keira Knightley!

‘The Half Life of Timofey Berezin”sau, mai scurt, “PU-239”a fost cred că prima oară când am filmat noaptea. Eram micuț și îmi consumam energia în timpul zilei așa că mama a trebuit să aibă grijă să dorm la prânz și să mă odihnesc suficient. Doar nu puteam să adorm la cadru! Prima zi de filmare am avut-o la stația de metrou Unirii. Ce mă șocase cel mai tare era faptul că nu era nimeni acolo și nu înțelegeam cum au reușit să oprească metroul. Abia mai târziu am înțeles că metroul nu mergea noaptea.

Dat fiind faptul că am terminat filmările abia spre dimineață, mama m-a lăsat să nu merg la școală. Și cam atunci au început și profesorii să înțeleagă că nu avea să fie ultima oară când primeau o scutire de la o casă de producție.

Abia pe la 11 sau 12 ani am început să conștientizez ce făceam, că era ceva special și că avusesem atâtea amintiri și experiențe frumoase de la filmări și eu nici nu aveam buletin. Până atunci, totul mergea normal. Eram obișnuit cumva ca la câteva luni să mai merg la un casting, să mai joc într-o reclamă sau într-un film. Știu că poate părea lipsă de modestie ce tocmai am spus, dar chiar așa era, și eu nu îmi dădeam exact seama ce se întâmplă.

Cum pentru unii jucători tineri de fotbal urmau antrenamentele și meciurile așa erau și pentru mine castingurile și filmările. Am avut și noroc, n-am să spun că nu, dar cum de fiecare dată mi se oferea o oportunitate, făceam ce puteam eu mai bine, era și meritul meu, chiar dacă nu realizam asta.

Ai lucrat atât cu Steven Segal, cu Gerard Depardieu, dar și cu nume mari din televiziunea românească. Cum era Ștefan atunci și cum e acum? Ce schimbări ai observat?

Cu Steven Seagal am jucat, într-adevăr, de 2 ori, dar cu Gerard Depardieu n-am avut ocazia eu, ci fratele meu, Bogdan.

Cred că diferența majoră între cum mă raportam la numele “mari” atunci și cum mă raportez la ele acum e că înainte îi vedeam mai întâi ca actori, și nu ca oameni.. Bineînțeles, nu prea aveam timp să îi cunosc, dar eram atât de fascinat de ideea de Steven Seagal sau Abraham Murray că uitam că în primul rând, sunt și ei oameni și că aș putea să port o conversație normală cu ei.

Cu timpul, chiar dacă de multe ori eram copleșit când știam că urmează să mă întâlnesc cu câte vreo personalitate, am început să îi analizez mai concret. Să văd cum lucrează, să văd și partea lor umană, cum se raportează la cei din jur, cum zic “mulțumesc”, ce fac când au câte o pauză de 10 minute. Să îi văd ieșiți cumva din elementul lor. Ce m-a surprins cel mai plăcut a fost faptul că erau profesioniști nu numai în fața camerelor, ci și în afara lor. Emanau așa… o eleganță, o siguranță.

Cu timpul am devenit mai analitic. Atât cu privire la propria mea persoană, cât și cu cei din jurul meu.

Ai simțit că ai făcut compromisuri pentru această carieră? Dacă da, cât de mult crezi că te-au schimbat?

Nu, până acum nu. Adică na, am mai ratat câte o petrecere sau o ieșire cu băieții pentru că aveam filmări, dar mereu mi-am spus că ceea ce fac eu e mult mai important pentru mine și pentru ceea ce urmează pe viitor și când știu că fac ceva mai practice mă simt mult mai bine. Și așa treceam și peste pozele de a doua  zi când îi vedeam pe prietenii mei care se distraseră. Cu gândul că am lucrat și am făcut ceva!

În afară de asta… nu prea am fost pus în fața unor situații unde a trebuit să fac compromisuri și pentru asta mă declar norocos. De acum înainte, în schimb, cine știe. Sper să nu fie cazul.

Ai renunțat la vreun rol până acum? De ce?

Au fost două cazuri din ce țin eu minte. Am simțit că rolul respectiv nu mi s-ar potrivi în absolut nicio situație și că nu m-ar avantaja să accept. Mi-aș face și mie un deserviciu, și celor cu care ar urma să lucrez.

Mi se pare important ca un actor să își dea seama când i se potrivește ceva și când nu. Sunt foarte mulți actori care aleg să joace în absolut orice și cumva strică tot ce clădiseră până în momentul respectiv.

Nu spun că eu am jucat doar în filme de Oscar, dar când eram mai mic chiar nu era relevant. Era mai mult vorba despre experiența în sine decât despre produsul finit.

Acum, când am crescut și când încă nu depind de banii căștigați din filmări pentru că ai mei mă pot întreține, tind să fiu pe cât posibil selectiv în ceea ce privește această mini-carieră a mea. Pe cât posibil.

Să ne întoarcem la rolul de acum. Spune-ne prima ta reacție când ai citit scenariul.

Prima reacție… Cred că a fost ceva de genul ‘pfoai de mine’. Se datora atât acțiunii care mi se părea de-a dreptul excelentă, dar și nivelului de muncă care avea să vină odată cu ea. Știam că urmează ceva frumos. Dificil, dar frumos.

Care ți s-a părut cea mai mare provocare în ceea ce privește rolul lui Gabriel din Un pas în urma Serafimilor?

Să îl aduc aproape de mine, dar să încerc să păstrez și o bună bucată din “Gabriel-ul” pe care îl construise Daniel. E aproape imposibil să nu încerci să îți apropii un personaj și să îi oferi bucăți din tine. Dar e la fel de important să găsești o cale de mijloc cu cel care a scris personajul în primă instanță, în cazul ăsta, Daniel.

Dar cea mai grea scenă?

Fizic… a trebuit să alerg foarte foarte mult într-o seară, iar în spatele meu mă urmăreau vreo 6 băieți cu o moticicletă pe care se afla camera de filmat. Și tot alergam și alergam și alergam. Bine că nu am fost singur. Alfred, unul dintre prietenii mei din film mi-a fost alături. A fost… o experiență. Cu siguranță nu am mai alergat așa mult în viața mea. Și mai era și foarte frig. Dar e bine, chiar eram curios cât de mult pot să alerg până să fiu aproape de leșin.

În toată perioada în care l-ai creat și imaginat pe Gabriel, ce ai găsit asemănător între tine și el? Care au fost punctele comune de care te-ai putut lega tocmai pentru a realiza un personaj cât mai verosimil?

Cred că legătura cea mai predominantă între mine și Gabriel este faptul că amândoi ne aflăm la o vârstă la care descoperim lucruri noi, cunoaștem oameni noi și cadrul din jurul nostru se schimbă constant. Și asta pentru că amândoi suntem adolescenți. Trecem printr-un punct al vieții unde cred că încercăm să găsim un anume echilibru ca să putem sta liniștiți, dar tocmai din cauza schimbărilor bruște și frecvente echilibrul ăla e greu de găsit și asta este, părerea mea, ceva ce au în comun aproape toți adolescenții.

Totodată, știu și eu cum a fost când am intrat la liceu și felul în care mă raportam la oamenii din jurul meu. Adică am trecut prin ce trece și Gabriel. Anumite aspecte diferă, bineînțeles, că eu nu am trăit în anii ’90 și nici nu am urmat un seminar teologic, dar asemănările există.

Cum a fost colaborarea cu Vlad Ivanov?

Chiar de dinainte să-l cunosc, îl consideram pe Vlad Ivanov unul dintre cei mai buni actori români. Cred c-am să rămân mereu în minte cu rolul pe care l-a făcut în 4, 3, 2.

O parte din mine s-a bucurat nespus că avea să joace alături de el, dar o parte din mine era cumva speriată, reticentă în ceea ce privește asta. Și nu pentru că nu mi-aș fi dorit, ci pentru că știam, deoarece citisem scenariul, că sunt multe scene în care urma să fiu doar eu și Vlad Ivanov. Adică știam că o să fie solicitant, și voiam să mă ridic la un anumit nivel în ochii lui.

Toată frica s-a dus odată ce l-am cunoscut. Este un om minunat și pentru mine, profesionalismul în persoană. M-a ajutat enorm la fiecare scenă și s-a comportat ca un adevărat coleg cu mine, atât în fața, cât și în spatele camerelor de filmat. Nu m-a tratat vreodată cu superioritate și asta m-a ajutat și pe mine în scene cu el.

Ai emoții pentru lansarea filmului? Care crezi că vor fi reacțiile?

De aproape 2 ani îl tot aștept. Sigur că am emoții, sunt curios ce vor spune cei care îmi sunt apropiați, atât despre film, cât și despre prestația mea.

Cel mai mult mă interesează ca acest film să stârnească o reacție în oameni. Fie că o să îi facă să râdă, să plângă, să fie nervoși. Mi-aș dori să simtă, pe bune, ceva. Să intre în sală cu o anumită energie și stare și să iasă cu o alta, iar filmul să fie cauza.

Sunt sigur că vor apărea destule controveste, abordând un subiect atât de delicat cum este Biserica în zilele noastre, dar cei care vor merge să vadă filmul vor realiza că nu este nicidecum o critică asupra ei. Sper să înțeleagă asta.

Care sunt planurile pentru 2018? Pregătești ceva?

Plănuiesc ca în 2018 să mă pot numi student al facultății de teatru. Sper să fiu la fel de energic și să am ocazia să lucrez cât mai mult cu putință, atât în teatru, cât și în film. Mi-aș dori foarte mult să călătoresc. E unul dintre lucrurile care mă deconectează aproape complet de tot ce înseamnă București și mi se încarcă bateriile, ca să zic așa.

Cât despre viitoarele proiecte… ar fi ceva, dar nu pot să spun prea multe la momentul actual. Rămâne de văzut.

Un pas în urma serafimilor intră în cinematografele din țară începând cu 22 septembrie și este distribuit în România de microFILM, iar la nivel internațional de INDIE SALES.

În rolurile principale: Ștefan Iancu, Vlad Ivanov.

Distribuția filmului: Ali Amir, Alfred Wegeman, Ștefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr. Cristian Bota, Marian Popescu, Radu Botar.

Regizor: Daniel Sandu

Comentezi?

comments

Add Comment