Mommy sau Cum iubește copilul eterogen

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, îmi amintesc cum îmi cita bunica din Biblie când eram mică. Părinții mei s-au despărțit când eram încă copilă și nu am apucat să locuiesc cu ei decât până la vârsta de la care nu am rămas cu nicio amintire. Lor le-a spus cineva să-și iubească copilul? Reciproca era valabilă.

Există oare momente în care ai voie să nu-ți iubești părinții/copilul? În care nimeni nu te poate blama că alegi să nu o faci? Nici măcar nu e vorba de Biblie sau religie aici. Iubirea este despre oamenii de lângă tine, pe care îi accepți sau nu, indiferent dacă-ți sunt rude, prieteni sau cunoștințe.

În teorie, abandonul nu rezultă dintr-un sentiment de afecțiune. E un gest de egoism. Nu poți abandona pe cineva sau ceva la care ții. La fel, în teorie, iubirea e un sentiment de afecțiune, pe care nu-l poți pune-n relație cu ceva negativ.

Dar ce se-ntâmplă atunci când cel la care ții, pe care-l iubești, necondiționat, căci ești părinte, este cel mai dificil om din lume? Steve (Antoine Olivier Pilon) este fiul Dianei (Anne Dorval), un adolescent care suferă de ADHD. Diane este o mamă și o văduvă tânără, mult prea preocupată de sine sau incapabilă emotional să aibă grijă de fiul ei. Însă, pentru că starea mentală a lui Steve se agravează, se vede nevoită să-l ia în grija ei. Atunci apare în peisaj și vecina de vizavi, Kyla (Suzanne Clément), de care Steve se apropie foarte mult.

De-a lungul celor două ore și jumătate, am avut sentimentul că mă aflu la vizionarea unui film European. Mommy îți oferă starea aia de răcoare mentală, chiar și într-o quebecoise neînțeleasă aproape de nimeni. În toate scenele în care Steve o ia razna, în toate momentele în care țipetele lui acoperă tot, există un sentiment care te cuprinde. De frică. Dacă e ceva de care nu scapi niciodată, e teama aia de ceva ce nu știi, de ceva ce nu ești pregătit să afli încă. Chiar și frica asta de noi înșine, de ce putem să facem, de ce suntem capabili.

Există iubire în personajul lui Steve. Există și bunătate, chiar dacă e ascunsă prin starea asta de violență pe care o emană tot timpul. O vezi în momentele alea de liniște, în care ți se pare că e deja un alt om, că a scăpat de ‘boală’. Are o personalitate tulburătoare, de care te temi doar uitându-te la film, neimaginându-ți că există astfel de oameni în realitate.

mommy1

Antoine joacă rolul unui adolescent violent, cu o conduită impulsivă, dar o face atât de bine, e atât de real, atât de puternic rămâne impregnată imaginea acestuia urlând și lovind, încât te-ntrebi dacă nu cumva actorul este el însuși un copil cu probleme. Rolul este autentic și mi se pare legitim. Indiferent dacă știai sau nu cum se comportă o persoană care are astfel de reacții deviate dintr-o problemă medicală, ți se pare că așa trebuie să fie, precum îți demonstrează Antoine în personajul lui Steve.

Ce-i drept, violența care-l caracterizează pe Steve nu este o trăsătură a ADHD-ului, este mai degrabă o furie interioară, cauzată și de moartea tatălui, și de incapabilitatea de a mai trăi niște momente la care Steve visează. E un copil care și-ar dori să fie artist, pare un copil capabil, însă lumea din jurul lui este incapabilă de a-l accepta.

Fiecare personaj este creionat astfel încât să ofere imaginea unei lumi bolnave, în care fiecare dintre ei pare că are câte un defect. Steve este bolnav psihic, Die este mama denaturată, iar Kyla este profesoara cu un defect de vorbire, care se atașează emoțional de Steve, de cineva care este instabil din toate punctele de vedere. Alegerile muzicale influențează și ele dramatismul situațiilor și punctează foarte bine fiecare moment în care există vreo escapadă din lumea lui a lui Steve, la fel și imaginea filmului, în care ecranul se ‘dilată’ doar în momentele de liniște interioară a personajului principal.

Mommy este un film despre abandonul pe care-l faci atât din egoism, cât și din dragoste. Pentru că: eu sunt mama ta și indiferent de ce se va-ntâmpla, eu voi continua să te iubesc. Este un film despre suferința de a iubi pe cineva care nu-și permite să-ți arate că te iubește decât prin cuvinte dure și violență, dar pe care nu-l poți urî, tocmai pentru că ești cumva îndatorat să-l iubești necondiționat. Așa e legea firii.

Îți tot spui că viața ta nu e spectaculoasă. Că nu se-ntâmplă nimic bun, că nu te mai regăsești, că ai uitat ce e frumos și apoi începi să te urăști. Mai reflectă o data asupra lucrurilor pe care le ai. Iar dacă ajungi la aceeași concluzie, du-te și vezi Mommy.

Comentezi?

comments

Add Comment