O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii – interviu cu Ciprian Nicula

“M-am uitat multă vreme la cer. Îmi place să mă uit noaptea la cer, din grădină. Uneori, vara, ies afară noaptea cu lanterna și cu planisfera, care e alcătuită din două cercuri din plastic prinse la mijloc cu un bold. În partea de jos e desenată o hartă a cerului, iar în partea de sus e o apertură, care e o deschizătură în formă de parabolă, pe care o răsucești ca să găsești harta cerească…”

Cred că eram prin facultate când am auzit de această carte: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. Dar pentru că toate adnotările extra le făceam pe foile de curs, am uitat de carte și cu atât mai puțin de intenția de a o citi. Până la începutul acestui an, când am auzit din nou de acest titlu. Și mi-am amintit că cineva mi-a povestit atât de frumos despre ea la un moment dat.

Dar ce descoperisem atunci nu era cartea, ci piesa de teatru. La care am mers fără a-mi propune să citesc cartea înainte. Ce știam despre ea? Că este în regia lui Bobi Pricop, că în distribuția ei îl are pe un tănâr cu numele Ciprian Nicula (să ne înțelegem, un tănăr cu același nume ca al meu, cum să nu văd piesa?) și pe Emilian Oprea și că este o poveste emoționantă a unui tânăr cu autism.

Piesa m-a impresionat, la fel și personajul lui Ciprian Nicula, Christopher, adolescentul de 15 ani care suferea de sindromul Asperger. Așa că am luat legătura cu tizul meu și l-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări.

Spune-ne ceva despre tânărul Ciprian Nicula.

Sunt Ciprian Nicula, am 24 de ani, sunt din Râmnicu Vâlcea am terminat mate-info la liceu și actoria la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj Napoca. Locuiesc în București de 2 ani, timp în care mi-am schimbat domiciliul de vreo 6 ori (o luna am locuit chiar într-o cabina din TNB).

Câți ani aveai când ai urcat pe scenă prima oară? Povesteşte-ne momentul şi descrie-ne senzația.

Prima prima data a fost cândva în școala generală. Era ziua internațională a francofoniei, iar toată clasa noastră a participat la un fel de festivitate unde am cântat și am spus poezii și tot felul de gaguri. Nu-mi aduc bine aminte senzația. Cel mai probabil tremuram și nu mai știam ce zic.

Un singur om a înțeles gluma mea și a și râs: profu’ de muzică. Iar pe o scenă de teatru am urcat în Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea la vârsta de 17 ani. Făceam figurație și îmi doream foarte tare să nu încurc pe cineva, pentru ca eram nou în trupă, într-un spectacol pe care nici măcar nu îl văzusem.

Când ți-ai dat seama că actoria e ceea ce vrei să faci în viață? Ai primit sprijin din partea părinților?

Ai mei ai fost întotdeauna genul “faci ce vrei in viață”. Mi-am dat seama foarte târziu ca îmi place pe scenă. Am descoperit trupa Teatrului Ariel in clasa a XIa, iar părinții mei veneau la spectacolele în care jucam și ușor-ușor s-au împăcat cu gândul. Mai târziu mi-au recunoscut că își făceau griji, dar au fost alături de mine tot timpul. Nu ratează nicio premieră.

Povesteşte-ne puțin despre rolul din O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. Ce a fost cel mai greu? Eu sunt tare curioasă să aflu dacă gestul tău din încheietură are repercusiuni.

Christopher, băiatul de 15 ani cu sindrom Asperger’s…obsedat de culori, nu-și poate lega șireturile, fapt pentru care are fiecare șiret înnodat separat, vede totul în sisteme matematice și are un șobolan ca animal de companie. Îmi place de el! (râde)

Visează să ajungă în spațiu unde n-ar mai fi niciun om care să reacționeze neașteptat sau să-l atingă în vreun fel. Ca să poată comunica sau pentru a face orice activitate ce nu ține direct de matematică/calculare/calculatoare are nevoie de foarte multă concentrare, dar când informația este prea multă, îi fuge pământul de sub picioare și Bam!!, restart la sistem.

Deși pare că reprezint o disfuncționalitate, din interior senzația e că el este mult mai inteligent decât ceilalți și că se folosește conștient de această informație. Gestul din încheietură l-am “furat” de la un băiat cu sindrom și nu cred că are repercursiuni, deși am fost atenționat odată despre asta. Oricum, aș putea spune că din gest, deși a apărut după mult timp de repetiții, preiau energia, senzația din corp, chiar și mișcarea ochilor. Cu alte cuvinte am făcut tot rolul din poignet! (râde)

Cum te-ai pregătit pentru rol? Ai avut vreo inspirație pentru ‘joaca de-a Christopher’?

Da, m-am inspirat din filme, m-am informat despre spectrul autist, am mers la centre de recuperare, dar cel mai mult am învățat de la gemenii Ovidiu și Andrei cu care am petrecut timp, am mers în parc și mi-au povestit despre ei. La unul dintre spectacole, de Ziua Conștientizării Autismului, Andrei chiar a ținut un speech impresionant despre procesul de recuperare.

Ce te întristează cel mai tare la acest spectacol?

Dacă ar fi să vorbesc despre ce mă întristează la acest spectacol ar trebui sa vorbesc despre teatru ca un întreg mecanism care are unele roți mai ruginite.

Ce ai găsit în teatru şi nu ai regăsit în nicio altă pasiune de-a ta?

După clasicul răspuns libertate de exprimare as mai adăuga multiple personalități, situații extraordinare, posibilitatea de a te comporta și reacționa anormal, artă, locul unde ai voie sa greșești, deși nu există greșeală.

În final, ce îşi propune tânărul debutant în actorie, nominalizat la premiile UNITER pentru viitor?

O schimbare.

Anul acesta mai puteți vedea spectacolul O întâmplare ciudată la miezul nopții pe 20 decembrie, la Teatrul Național.

Foto: O întâmplare ciudată la miezul nopții

Comentezi?

comments

Add Comment