Puterea de a rezista. Pieta, Kim Ki-Duk

“Ce sunt banii?”
“Începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.”

Ne sfâşiem şi ne supunem, ca nişte animale legate de un lanţ din care nu pot să mai scape. Supravieţuirea e însăşi tăişul sabiei, viaţa noastră atârnă de un fir de aţă şi totuşi o preţuim. La sfârşitul filmului pe care l-am vizionat pe 20 noiembrie 2012, în deschiderea festivalului BIEFF 2012, m-am întrebat: Ce e viaţa?

N-am găsit un răspuns, sau cel puţin nu unul care îmi aducă zâmbetul pe buze şi mi-o descrie optimist. Tot ce ştiu e că nu vreau să depind de oamenii din jurul meu tot restul vieţii.

BIEFF-ul 2012 a început în forţă. Am văzut în seara deschiderii scurtmetrajul lui Terry Gilliam –The Wholly Family, şi mai apoi filmul pe care bănuiesc că toţi cei din sală (plină de altfel) l-au aşteptat, mânaţi de aceeaşi curiozitate, Pieta lui Kim Ki-Duk.

Premiat la Festivalul de Film de la Veneţia 2012 cu Leul de Aur, Pieta e un film care te bulversează. Şi ce e şi mai rău e că nici măcar nu ştii dacă momentele în care râzi sunt pentru că e ceva amuzant sau doar pentru că te înspăimântă. Caracteristic filmelor coreene, am putea spune. Dincolo de stângăciile filmării, de tremurul camerei, de locurile de filmare deloc atrăgătoare, filmul surprinde prin curajul de a descrie realitatea în cele mai crude imagini. Nu există frumos în film, nu există fericire. Există, paradoxal, doar milă (pe alocuri) îmbinată cu violenţă şi cruzime. În rest, avem o imagine anti-orice.

Dacă nu ne sperie o realitate de acest tip, vom putea înţelege filmul aşa cum a vrut Kim Ki-Duk să o facem. Transparent şi la subiect, suntem plasaţi în faţa unei reprezentări atipice a sculpturii lui Michelangelo, aceea a Madonnei cu fiul mort în braţe, a Pietei însăşi. Dar de data asta, în spatele acestui simbol, nu se mai vorbeşte despre puritate, ci de violenţă şi răzbunare. Dorinţa de a te sacrifica pentru cel care stă în braţele tale, pentru copilul tău, e mai mare decât dragostea pe care o porţi pentru el.

Lee Kang-Do, personajul principal, anti-eroul, este orfan de 30 de ani. E obişnuit să fie singur. Nu pare să accepte vreo schimbare în viaţa sa. Nu empatizează, e chiar pregătit să se întoarcă şi să-ţi înfigă cuţitul în orice moment şi nu vorbim din punct de vedere metaforic. Şi pentru că nu are milă, îi place să îi vadă pe ceilalţi suferind. Nici măcar nu ştim dacă asta-l face fericit, pentru că totul pare atât de impersonal şi cu toate astea e atât de personal. Smulgerea unei bucăţi din trup pentru o sumă de bani, aşa am putea descrie meseria pentru care Lee se trezeşte dimineaţa. Deşi nimeni nu îi cere să îşi schilodească datornicii, el preferă să o facă. Fie o face el, fie îi obligă pe ei înşişi să o facă. E urât, înjurat, scuipat. Însă, cu toate astea, el nu se uită în spate niciodată. Nu se teme că ar putea fi urmărit şi înjunghiat. E sigur de puterea lui.

Dar atunci când te aştepţi mai puţin, apare un element în viaţa ta care îţi dă lumea peste cap. Nu mai eşti singur. Primeşti o palmă ca să te trezeşti, dar tu visezi în continuare. Nu te laşi doborât de nimic, stăruinţa ta e mai grea ca o piatră de moară. Şi când spui că nu vrei să simţi nimic, că nu îţi înmoaie nimic inima, apare la uşa ta o femeie. Te urmăreşte peste tot şi nu te lasă în pace. O batjocoreşti, căci nu mai crezi nimic din ce spune. Şi ea îţi spune ca e mama ta. Şi atunci ce faci? Să o laşi să plece după ce a dispărut din viaţa ta timp de 30 de ani? Nu. Şi o crezi. Crezi tot ce spune, pentru că eşti disperat şi cauţi să nu mai fi singur. Şi ajungi să o apreciezi, deşi ai batjocorit-o. Ai pus-o să mănânce părţi din tine şi să îţi dovedească lucrul de care te-ai temut: că îţi este într-adevăr mamă.

Astfel, Lee devine un alt om. Nu îi pare rău de ce a săvârşit, cel puţin nu pe moment. Şi crede că există o cale să îşi spele păcatele, pentru că acum are în cine să creadă şi cine să creadă în el. Şi tocmai credinţa aceasta oarbă, această încredere totală în celălalt, îi pune sacii la căruţă.

Filmul nu ocoleşte adevărul şi realitatea tulburătoare pe care o trăiesc oamenii în Coreea şi probabil în multe alte locuri în lume. Şi nici nu-şi doreşte să o facă. Kim Ki-Duk spune lucrurilor pe nume şi vrea să te surprindă prin lucruri prin care alţii se tem să o facă. Pieta e un film despre adevăr şi despre dorinţa de răzbunare. Despre cum devine acel sentiment de vinovăţie pe care-l ai faţă de tine însuţi, mai puternic decât orice act de violenţă şi de asuprire asupra celorlalţi. E un film despre puterea de a rezista şi de a-ţi duce zilele până la capăt, indiferent de situaţiile în care eşti pus.

Comentezi?

comments

Add Comment