Tu făceai pe huliganul în şcoala generală?

Am asistat zilele trecute la metrou la o scenă de, cum o numesc americanii, bullying. De obicei, nu mi-e frică sau ruşine să comentez, dar inițial cei trei păreau că se şicanau ca între prieteni. Apoi, în timp ce coboram scările, am observat că unul dintre ei alerga de ceilalți doi ca să scape de, pardon my french, şuturile în fund şi de mişto-urile la adresa lui.

După ce au ajuns la turnicheți, cel mai mic dintre ei a introdus cartela în aparat, dar colegii lui erau deja pe partea opusă şi i-au tras turnichetele ca el să piardă una dintre călătorii. Apoi i-au spus răzând că trebuie să meargă pe la Dristor 1 (întâmplarea avea loc la Dristor 2), ca să poată intra la metrou.

Cred că totul s-a întâmplat în mai puțin de un minut. Aş fi vrut să le spun celor doi huligani că toată joaca asta de-a puterea nu le va aduce niciodată nimic bun, iar pe puştiul cu căciula trasă până aproape de ochi l-aș fi atenționat că trebuie să se ferească de oameni ca cei doi, că sunt și vor mai fi mulți ca ei. I-aș mai fi spus că nu ar trebui să se lase umilit și că întotdeauna oamenii buni, care stau deoparte, sunt, din păcate, considerați naivi și luați de fraieri.

Știți poveștile alea cu “Te prind eu după ore!”? Sunt adevărate. Toată această scenă mi-a amintit de momentele de bullying din şcoala generală din care am ieşit şi eu aproape plângând. Eram în curtea şcolii şi m-au prins la colț două fete mai mari, mai înalte şi mai rotunde decât mine. Aveam pe cap căciula cu echipa de fotbal a cărei fană eram şi la fel şi fularul. M-au interogat iar apoi mi-au dat o palmă, cu acelaşi râs satisfăcător pe care-l aveau şi băieții de la metrou, de-mi amintesc că m-am înroşit de durere.

Ce puteam să fac? Am plecat obrazul și apoi am îndurat. Îmi amintesc chipul celei care mi-a dat palma, îmi amintesc peretele de care m-a lipit și îmi amintesc cum m-am simțit: neputincioasă și umilită. Eram un copil. Motivul? Căciula și fularul cu echipa de fotbal preferată.

Am vrut să pară că nu e nimic. Că nu doare o palmă de la o străină. M-a durut, am scrâşnit din dinți şi am mers mai departe. Dar e unul dintre momentele care m-a marcat poate cel mai mult. Pentru că nu am reacționat şi nu am ripostat. Nu i-am oprit mâna în timp ce se îndrepta către obrazul meu.

Întrebarea rămâne: de ce suntem porniți în a-i răni pe ceilalți? De ce ne face asta mai fericiți şi mai împliniți, chiar dacă doar pe moment?

Tu erai huligan în şcoala generală? Și dacă da, de ce?

Comentezi?

comments

8 Comments

  1. ALEXANDRU DAMIAN December 12, 2016
    • Andra December 13, 2016
  2. Lia December 12, 2016
    • Andra December 13, 2016
  3. cristina December 12, 2016
    • Andra December 13, 2016
  4. Umbra December 13, 2016
    • Andra December 14, 2016

Add Comment