Amintiri pe două roți.

De unele lucruri în viață ajungi să te legi orbește, să crezi că există chiar și atunci când ele nu există. Mie-mi place să mă leg la cap cu niște oameni și niște amintiri. Și în general, asociez obiectele cu oamenii.  Chiar dacă obiectele respective nu există în mod constant în viața mea, legătura mea cu ele va fi una mai specială atunci când știu că au o amprentă sentimentală. Atunci când oamenii ies, pentru că toți ies mai devreme sau mai târziu, din viața ta, rămâne legătura cu obiectele care îți amintesc de ei. Rămân amintirile faptelor săvărşite alături de ei şi de obiectul care acum a devenit un ‘’replacement’’ pentru cei care nu mai sunt lângă tine. Una dintre amintirile legate de persoanele la care am ţinut (și încă mai ţin) este și momentul în care am învățat să merg pe bicicletă.

bicicleta pegas

E greu să-ți menții echilibrul. E totul o sincronizare. Între mintea ta și corpul tău. Între corpul tău și obiectul pe care te afli. În final vei reuși, dar trebuie să fii foarte atent și să ai încredere-n tine. Trebuie să-ți spui că poți și că o simplă căzătură nu înseamnă nimic în comparație cu momentul în care vei putea glorios să ții ghidonul și să pedalezi singur, fără ca cineva să te mai împingă de la spate. Mersul cu bicicletă e ca în viață. La început ai nevoie de cineva să te învețe să pășești, de cineva care să aibă  grijă să nu faci anumite greșeli. E ca atunci când o pasăre mamă își învață puiul să zboare. Și apoi îi lasă să zboare singur. Așa e prima oară pe bicicletă.

Era pe la începutul toamnei.  Îmi amintesc că purtam o bluza roşie cu mânecă lungă și pantalonii mei albaștri de care eram îndrăgostită pe atunci. Eram pe undeva aproape de lacul Herăstrău, la o bază sportivă. Cred că nu aveam mai mult de 10 ani. Zburdam pe role, dar de bicicletă mi-era teamă. Şi cum curiozitatea te împinge să faci lucrurile pe care nu le cunoşti şi de care, paradoxal, te temi, am îndrăznit să mă urc pe o bicicletă care era lăsată de izbelişte pe acolo și care era pe mărimea mea. Îmi târam picioarele în timp ce înaintam practic în gol, pentru că tălpile mele nu atingeau pedalele. Eram nesigură. Mă jucam. Dar aveam să aflu că mersul cu bicicleta nu era o joacă.

Apoi a venit, mi-a pus mâna pe umeri și mi-a spus, probabil, că mă învață el să merg pe bicicletă. Era în spatele meu și ținea șaua și aplecat către mine îmi spunea ce trebuie să fac și cum trebuie să am încredere să mă pun ambele picioare pe pedale că nu o să îmi dea drumul, nu o să mă lase singură. Nu au fost momente în care să ezite. Și atunci știi, știi că există cineva în care să te poți încrede, cineva alături de care ai făcut un prim pas pentru ceva ce va rămâne pentru mult timp în viața ta.  Și da, asta rămâne pentru totdeauna. Și amintirea și mersul pe bicicletă.

Ei bine, nu am avut niciodată bicicleta mea. Dar pentru un timp, am avut omul meu. Și l-am păstrat bine acolo, în echilibrul dintre mintea și sufletul meu.

Comentezi?

comments

2 Comments

  1. Adrian C June 8, 2014
    • Andra June 8, 2014

Add Comment