-Îți torn un pahar de vin?
-Roșu, te rog.
Bei un pic, lași paharul ăla jos, pe un setlist care încape, scris cu litere mari, pe o foaie A4, te așezi frumos cu chitara ta, care ascunde un F, de la cât de frumos și fantastic vei reuși tu să ne faci să ne simțim în seara cu pricina. Apoi, începi să traversezi șira spinării fiecărui om din sala asta. Fie că e a barmanului care mai toarnă într-un pahar, fie că e a sunetistului care a venit de atâtea ori cu tine-n concerte, fie că e doar a celui care a plătit un bilet ca să ajungă să te asculte.
După ce ai terminat cu șira spinării, te muți pe fiecare părticică de piele care e vizibilă sau nu, apoi treci la fiecare gând și ăsta e cutremurul interior pe care-l creezi. E frumos să simți așa ceva. Și nu e o minciună. Ești tu, Fink.
Am observat că mă trezesc bântuită de anumite voci. Ori pentru că-mi amintesc brusc de ele sau poate le aud în vis, fie că-mi rămân întipărite după ce închid player-ul. Sunt voci pe care ai vrea să le auzi de fiecare dată șoptindu-ți lucruri în ureche, dar fără vreun intermediar. Să fie doar buzele lui/ei, care se deschid atunci când sunt în apropierea urechii tale. Pe monitor și-n căști, muzica asta parcă nu-ți trece așa prin tot corpul. Nu se poate să transpună atât de multe. E altceva. Întotdeauna va fi altceva. Și de asta tânjești de fiecare dată să auzi live vocile care te bântuie. Să le simți.
Am tânjit și eu vreo 3 ani după vocea lui Fin Greenall, iar aseară am trăit-o pe pielea-mi. Și e ideal. A fost impecabil.
Atmosfera de versuri frumoase și de voci cu potențial a deschis-o Douglas Dare, un puști de 23 de ani pe care-l mai ascultasem între timp și care promitea multe. Foarte bună a fost prestația lui și a gagicii de la tobe. Foarte scurt, dar vocea pe care o auzisem acasă era aproape la fel de bună ca live-ul de aseară. Face un duo minunat cu pianul ăla, la care nu a învățat să cânte de la mama lui, deși ea e profesoară de pian. Cam timid, toată lumea a sesizat asta, dar mie mi-a plăcut tare mult și ca să vezi, m-am trezit fredonând o melodie de-ale lui azi dimineață.
Ce greu trece timpul când aștepți să cânte trupa pentru care ai venit. Era 9 fără 10 și lucrurile deja începeau să se miște pe scenă. Aproape fix și au început aplauzele, fluierăturile și lumea a deschis ochii și urechile, s-au entuziasmat, apoi au stat cuminți și au ascultat. Fiecare set de lumină, fiecare chitară schimbată, fiecare gură din acel vin roșu, fiecare tremurat, fiecare gând care-ți trecea prin minte. Toate au contat și au făcut concertul de aseară un început bun de an și de sesiuni de concerte.
Fink made us feel. De la tobe, pe care le-am iubit în fiecare moment, alături de prezența lui Tim Thornton, mereu implicat, fredonând fiecare vers, până la specificul vocii lui Fin, pe care îl recunoști oriunde, de la Pilgrim la Yesterday Was Hard On All Of Us, la minunata piesă Shakespeare, de care m-am îndrăgostit în totalitate abia după ce am ascultat-o aseară live, pentru că am înțeles însemnătatea versurilor, până la evident, piesa pe care am fredonat-o până când am ajuns acasă, Looking Too Closely. A fost atât de scurt și atât de intens, oricât de greșit ar suna asta. Am ajuns acasă înainte de miezul nopții, mai ceva ca Cenușăreasa. Aș fi vrut să mai stau, să absorb tot ce aș fi putut să absorb din concertul de aseară. Dar cu siguranță rămâne o experiență pe care aș vrea să o mai am, poate cine știe, și cu o orchestră-n spatele lui Fink, bărbosul Shakesperian cu muzica-n sânge.
Oh Romeo, oh Romeo he thinks it’s a love thing
All masks and kisses from the balcony
It’s deeper than that bro, it’s a fuckin’ tragedy
