Jazz direct din vârful degetelor – Oregon

Există momente în care poți tăcea cu degetele. Momentele alea în care calci, pe furiș, pe parchetul rece, care deseori scârțâie, dar pe care degetele tale pășesc ușor, ca o pisică. Există secunda aceea în care-ți lași degetele să alunece pe spatele gol și totul tresare, însă, fără niciun zgomot.

Apoi, există momentele în care degetele tale fac cel mai mare vuiet. Când parcă le detașezi așezându-le pe clapele pianului, pe fiecare coardă a contrabasului ori când ți le-ncleștezi pe bețele de la tobe. Ăsta e momentul lor de joacă. Când urlă fiecare por, când se ascut ca niște creioane care vor să scrie nerăbdătoare, când se-ngrămădesc pentru că vor să fie primele, când au un tempo al lor și joaca devine muzicală.

Mă fascinează dansul acesta nebunesc al degetelor. Și de asta, de fiecare dată când am ocazia, stau și privesc cum se ascund unul în spatele celuilalt sau cum se aleargă. Marți seară am privit patru perechi de mâini care s-au aliniat frumos ca să surprindă cele mai armonioase sunete, de la un instrument la altul, în cadrul unei noi sesiuni de Jazz Night Out: Oregon – a state of jazz. Am privit cu atât de mare interes încât iar mi-am amintit de frumusețea de a mânui un instrument. Și dorința de a găsi liniștea într-un instrument care produce zgomote. Paradoxal, nu?

Oregon înseamnă pasiune. Dacă-i privești pe fiecare-n parte, știi sigur pentru ce sunt pe scenă. De la zâmbetul ștrengar al lui Paolino Dalla Porta după ce termină de gâdilat corzile basului, la precizia cu care-și acordează Ralph Towner instrumentele, la culoarea din obraji pe care o capată Paul McCandless atunci când suflă-n oboi, și la senzualitatea cu care se mișcă și-și mușcă buza inferioară Mark Walker atunci când se dezlănțuie la tobe. Totul e acolo. Se citește în fiecare gest.

Nu a lipsit nimic de la concertul ăsta. Pianul era acolo, la fel și instrumentele de suflat, care-n jazz, după părerea mea, au un loc aparte. Au fost chiar și câteva sunete spațiale, avangardiste, venite de la sintetizatorul dirijat de Ralph Towner, cel care este leader-ul trupei și care a scris aproape toate piesele pe care le-am ascultat marți seară. Au fost două ore complete de pasiune transmisă și transpusă în sunete pe care le-am îmbrățișat.

Acesta e jazz-ul. Ritmul care îl simți în vârful degetelor atunci când îl cânți, dar și atunci când îl asculți. E muzica pe care ai vrea să-ți lași degetele să se joace pe scaunul din fața ta, pe mânere, pe mâna celui care stă lângă tine și-n același timp e tăcerea pe care uneori o auzi doar tu.

Foto: IConcert.ro

Comentezi?

comments

Add Comment