Vineri, 18 iulie 2014, 1.33 AM

Aflu că vin cei de la The Boxer Rebellion. Adorm cu mare entuziasm și fredonând Both sides are even. Rememorez momentul în care am ascultat pentru prima oară The Boxer Rebellion și mă imaginez în fața scenei dintr-un club atât de micuț pe cum e Colectiv.

Sâmbătă, 8 noiembrie 2014, 1:49 AM

Ies din Colectiv și mă-ndrept spre casă. Plimbatul pe străzi spre casă e o terapie bună pentru ca starea de după un concert să se așeze frumos undeva de unde amintirile nu își vor mai lua zborul.

Mă consider norocoasă. 2014 aproape că se încheie din punct de vedere muzical și simt că anul ăsta, deși s-ar fi putut mai mult, și întotdeauna se poate dacă te străduiești, mi-am primit doza de fericire din concertele live pe care le-am văzut. Așa că vineri seară mi-am amintit. Nu a mai fost o iluzie. Concertul The Boxer Rebellion chiar s-a întâmplat.

Vineri, 7 noiembrie 2014, 22.30 PM

Am ajuns în Colectiv mai devreme decât trebuia, ca să-i ascult și pe cei de la Velosonics, pe care nu i-am mai ascultat live. Băieții nu-s răi, am auzit chiar unele piese interesante, dar mai degrabă m-am distrat pe muzica lui Leo (mulțumesc pentru Happy Idiot– TV On The Radio) pentru că am și dansat. Și paradoxal, cred că înaintea unui concert pe care l-am simțit mai bine cu ochii închiși, ar fi mers mult mai bine o muzică dansantă, nu un stil de muzică asemănător cu al celor de la The Boxer Rebellion.

(Foto: RadioIndieGen)

Și ce-i drept, nici nu mai aveam răbdare. Cu gândul la concertul ăsta din iulie, abia așteptam să ascult live piesele-mi preferate. Așa că am început în forță cu The Gospel of Goro Adachi. Cred că n-am mai stat niciodată atât de în față la un concert al unei trupe din străinătate. Sau poate am mai stat la Kyla La Grange, dar nu m-am simțit atât de aproape de ea precum m-am simțit de Nathan Nicholson. Așa că am simțit muzica și mai aproape decât în mod normal. Și mi-a plăcut.

The Boxer Rebellion au demonstrat că au mulți ani de muzică-n spate. A fost un show frumos, calm, cuminte, ca de vineri seară, iar vocea lui Nathan era clară, puternică, flexibilă, așa cum o știam eu din muzica pe care o tot ascultam la căști. Ca de obicei, tobele și-au făcut foarte bine treaba și au reușit să mă introducă-n ritmul specific indie/alternativ. Am fredonat aproape toate piesele pe care mi-ar fi plăcut să le aud. A fost o domnișoară-n dreapta mea care și-a dorit foarte mult să audă Spitting Fire, așa că, după prima piesă de la bis, Nathan i-a spus: This one is for you… Spitting fire! (chiar dacă asta a dus la un setlist fără Step out of the Car)

Deși Colectiv-ul nu a fost plin, și au observat și ei asta, au apreciat faptul că la prima lor vizită-n România au reușit să strângă atâția oameni câți eram acolo. Și mai ales că mai și reușeam să fredonăm versurile, asta spune că la capitolul muzical nu stăm chiar atât de rău. Putem să ascultăm și muzică mai bună.

Mi-ar fi plăcut să cânte piesa cu care am început să-i ascult, dar țin minte că nici Incubus nu a făcut-o în 2007 și probabil că mereu o să existe cineva care să plece dezamăgit că nu i s-a cântat piesa preferată. Dar m-am bucurat când am ascultat Diamonds, Caught by The Light și The Runner și am descoperit că aș putea să-ncep să mai ascult și albumul Exists, pentru că sunt și pe acolo piese nedescoperite la adevărata valoare.

Sâmbătă, 8 noiembrie 2014, aproape toată ziua

Am ascultat piesa Always în varianta acoustică, așa cum mi-ar fi plăcut să o aud la concert. Am ascultat-o și am reascultat-o și mi-a părut rău că nu am auzit-o așa. Dar știu că o să-mi amintesc mereu de vocea lui Nathan:

Always remember me, when you are lost, when you’re in need… 

Cam așa e cu muzica și cam așa e și cu oamenii. Sunt de amintit.

Comentezi?

comments