Joi seară, ora 22:00. După ce stomacul meu cerşea de mâncare deja de foarte multe ore, dar timpul nu i-a permis să primească hrană, am decis ca, în timp ce aşteptam metroul, să folosesc cei 8 ron din buzunarul de la blugi ca să-mi cumpăr ceva de la automatul de mâncare.

Primul gând: croissant cu ciocolată. Am introdus banii, produsul a căzut, dar pentru că experiența mea cu automatele este precară, am crezut că cina mea a rămas blocată.

În timp ce mă pregăteam deja să abandonez misiunea, o țigăncuşă de vreo 8-9 ani se uita la automat, aşteptând şi ea, ca şi mine, să se deblocheze croissantul.

Am plecat de lângă automat şi am văzut-o cum s-a aplecat. A venit la mine zâmbind şi mi-a întins croissantul.

– Uite, l-am luat. Poți să-l mănânci.

– Nu, tu l-ai recuperat, mănâncă-l tu.

– Mie nu-mi place croissantul cu ciocolată, a zis ea zâmbind, continuând să-mi întindă cornul.

I-am spus că mai am 5 lei, deci putem merge împreună să-şi aleagă ceva de mâncare de la automat.

– Ce vrei să mănânci?

– Um, nu ştiu.

Era fericită şi zâmbea stânjenită.

– Uite, pot să-ți cumpăr un sandviş. Vrei?

– Daaa, unul cu şnițel de pui.

I-am cumpărat sandvişul, i-am urat poftă bună şi am plecat zâmbind cu croissantul “salvat” din automat de către micuța erou.

Pentru momente ca astea îmi place să cred că lumea e încă frumoasă.

Comentezi?

comments